Nu e nevoie să fii la modă! Găsește-ți propriul stil!

Asta nu se aplică doar la stilul vestimentar, ci în toate aspectele: propriul stil de viață, de muncă, de creație etc. Prin asta nu vreau să spun că e mai bine să avem propriile norme, să nu urmăm nicio regulă morală și socială. Nu, nu pledez pentru anarhie! Principiile morale și regulile au rolul lor într-o societate civilizată și sănătoasă. Ele îți permit să-ți păstrezi individualitatea.

De ce să-i imiți pe alții când poți fi original? Pe la 11 ani, când am început să-mi aștern în scris ideile creatoare, îmi căutam stilul. Și l-am căutat mulți ani. Primele poezii au fost despre natură. Erau versurile mele, dar, în ansamblu, sunau destul de asemănător cu lucrurile pe care le scriau poeții consacrați, pe care îi citeam la școală. Mai mult, niciodată nu am fost expertă în descrieri de natură. Nici măcar nu mi-au plăcut. Îmi aduc aminte cât de greu mi-a fost să citesc "România pitorească" și cum citeam o pagină și săream cinci! Eu prefer să văd natura: pe viu, într-un tablou, la televizor... oricum, dar nu descrisă în cuvinte! Poate pentru că nu prea există cuvinte care să descrie atâta frumusețe! Deci poeziile despre natură erau frumoase, dar nu mă reprezentau! Apoi, am început să compun versuri despre prietenie și alte relații interumane. Ei, asta începea să semene cu mine!

Mai târziu, când erau la mare modă poveștile despre viața pe alte planete și filmele SF, am zis să fac și eu un scenariu SF. A ieșit... mult prea SF ca să poată fi arătat altora! Nici măcar eu nu l-am putut citi fără să râd de mine! Nu că ar fi vreo problemă cu autoumorul, chiar face bine! Clar, nici SF-ul nu era stilul meu!

Mereu am fost destul de realistă. Nu degreaba autorii mei preferați sunt Caragiale, Eminescu și Creangă, din literatura română.Mi-au plăcut mereu poveștile inspirate din realitate. Acelea în care realitatea se împletește cu ficțiunea, dar în armonie, fără a exagera proporțiile. Adică nu exagerări incredibile. Așa am început să scriu scenarii despre situații cotidiene. Pe măsură ce studiam psihologia, creațiile mele căpătau o tentă din ce în ce mai psihologică. Semănau din ce în ce mai mult cu psihologul care deveneam. Așa mi-am găsit propriul stil: cu influențe de mai multe feluri, dar fără a copia pe nimeni. Astfel au apărut întâi scenariile, apoi, mai recent, poeziile terapeutice și eseurile.

Concluzia? Durează până când îți găsești propriul stil, dar merită să-l cauți. Face parte din procesul de maturizare, de autodescoperire. Și, cu cât depui mai multe eforturi să te descoperi și ești mai consecvent cu propriul stil, cu atât identitatea ta se întărește.


Comentarii

Postări populare de pe acest blog

TREI COPII PERICOL PUBLIC-Greșeli de educație, ADHD sau tulburare de conduită? Cum le tratăm?-

Curajul de a renunța