Supramotivarea în sportul de performanță: ce este și cum o putem evita

 Cu cât ești mai motivat, cu atât mai bine. Oare așa să fie? Nu tocmai. Este adevărat că motivația e motorul oricărei activități, în orice domeniu. Iar în sportul de performanță cu atât mai mult.

Dacă sportivul este demotivat, fie continuă cu greutate, fie chiar renunță. Din cauza submotivării, pot apărea dificultăți de concentrare a atenției, erori de execuție în antrenament și în competiții sau chiar accidentări. Iar dacă, din pricina demotivării complete, sportivul decide să se retragă din activitate, ar putea rata șansa de a-și atinge obiectivele în carieră și a-și împlini visul. Submotivarea se recunoaște cu ușurință prin expresii de genul: nu mai vreau, nu mai pot, am impresia că nu știu și că nimic nu mai merge, sunt blocat (ă). Ea se poate manifesta cu privire la un aspect al sportului practicat, la mai multe sau chiar la toate.

Știm însă că și supramotivarea, adică o motivație prea puternică, poate avea același efect de a duce la erori și a bloca, temporar sau definitiv, atingerea obiectivelor propuse. Totuși, supramotivarea este mai dificil de identificat. O practică însă foarte mulți: de la antrenori și sportivi, până la părinți, fani și presă. Iată câteva semnale: sportivul și/sau antrenorul are așteptări foarte mari, uneori chiar nerealiste, visând la succesul absolut; părinții și fanii îi transmit copilului sportiv că îl așteaptă acasă cu un anumit număr de medalii, de preferință, toate de aur; iar presa îl ridică în slăvi că e cel mai tare fiindcă a luat medalie, transmițându-i ideea că e perfect și perfect trebuie să rămână până la final de carieră. Asta nu face decât să pună o presiune uriașă pe umerii sportivului, care este cu atât mai greu de gestionat cu cât acesta este mai tânăr. De ce? Pentru că în mintea lui perfecțiunea devine o obligație, greșelile nu mai sunt acceptate nici măcar ca experiențe de învățare, ba chiar apare groaza de ele, ca să nu mai vorbim despre diversele pedepse aferente lor.

În psihologie, este cunoscută de mult timp legea optimului motivațional. Ea spune că fiecare dintre noi avem un nivel până la care motivația poate crește fără a ne crea probleme de anxietate, de exemplu. Ceea ce este peste acel nivel optim devine dificil de controlat și nociv. Optimul motivațional diferă de la individ la individ și este corelat cu gradul de efort necesar pentru îndeplinirea unui obiectiv. Cu cât un obiectiv este mai măreț și mai complex, cu atât am nevoie de o motivație mai mare pentru realizarea lui. Despre cum să împărțim obiectivele mari în pași mai mici și să monitorizăm progresul voi scrie într-o postare viitoare.

Acum, întorcându-mă la optimul motivațional, cum își pot da seama antrenorii și părinții care este acesta în cazul fiecărui sportiv? Există câteva întrebări care pot ajuta: copilul merge cu plăcere la antrenamente și la concursuri?; care este rata de progres înregistrată?; are blocaje pe care îi este greu să le depășească? își dorește perfecțiunea (neacceptând eroarea) sau urmărește excelența (învățând din greșeli)?; în general, este liniștit și concentrat în antrenamente și competiții sau mai degrabă anxios și neatent? etc.

La final, și cu promisiunea că voi continua seria de articole pe această temă, câteva sugestii utile și ușor de aplicat pentru evitarea supramotivării:

1. Dragi sportivi, părinți, antrenori, fani și presă, lăudați mai degrabă efortul decât rezultatul: Te felicit pentru puterea de concentrare și de control al emoțiilor. Deoarece ai reușit să faci asta, ți-au ieșit exercițiile ; mai degrabă decât bravo pentru medalie. Este de dorit ca sportivul să înțeleagă legătura dintre rezultat și propriul efort.

2. Lăudați efortul, nu talentul: ai luat medalie fiindcă te-ai pregătit cu seriozitate, nu fiindcă ești cel mai bun. Astfel, sportivul va înțelege că are șansa lui și și-o va juca până la capăt cu demnitate, chiar și atunci când va întâlni concurenți pe care îi va considera mai talentați.

3. Așteptați-vă să dea tot ce poate mai bine în momentul respectiv, fără a discuta despre câte finale poate prinde și  medalii potențiale. Când vă setați așteptările situaționale, țineți cont de factorii externi și interni: condiții de antrenament/concurs, stare fizică și psihică, posibile probleme medicale etc.

4. Evitați povara națională! Eh, asta poate fi cel mai greu și, în același timp, este extrem de important! Da, în competițiile internaționale, copilul reprezintă țara, așa este regulamentul. Totuși, nu este obligația lui să salveze gimnastica românească, de pildă, pentru că nu el a băgat-o în groapă! (Despre groapa gimnasticii românești mă mai gândesc dacă voi scrie cândva într-o postare).

5. Analizați greșelile și învățați din ele în loc să le dramatizați. Astfel, sportivul va continua calm și încrezător, nu îi va fi groază de eroare.

Spor la antrenamente șisucces fără stres în competiții!